Organizarea bisericii ortodoxe române în zona Bistriţei a cunoscut o evoluţie aparte faţă de alte zone ale Transilvaniei, în special datorită particularităţilor administrative ale regiunii în decursul ultimilor 300 de ani. După cum se ştie, ţinutul Bistriţei a fost colonizat de timpuriu de către regii Ungariei cu o populaţie de origine germană. Alături de aceştia, românii au continuat să coexiste, mai ales în satele de pe Valea Bârgăului, într-o comunitate de sate compact româneşti unde religia ortodoxă s-a păstrat din moşi strămoşi. O dovadă concretă a prezenţei lor pe aceste meleaguri există într-o scrisoare din 14 ianuarie 1568, adresată autorităţilor oraşului Bistriţa, unde se face referire la preoţii ortodocşi din districtul Bistriţei care erau chemaţi la un „sinod” convocat de superintendentului calvin al Transilvaniei . Această acţiune facea parte din măsurile generale din epocă de atragere la Calvinism a românilor ortodocşi din Transilvania.
Elementul românesc de pe meleagurile Bistriţei a găsit în vecinii lor moldoveni un sprijin permanent în apărarea credinţei comune. în vremuri de restrişte preoţii români un fost hirotonisiţi în Moldova, iar unii domni moldoveni au ctitorit aici biserici sau mănăstiri. Ştefan cel Mare şi Petru Rareş au avut drept de stăpânire asupra cetăţii Ciceului, a oraşului ţMstriţa cu peste 50 de sate şi Rodna cu 23 de sate. Stăpânirea acestor domenii de către domnii moldoveni a avut urmări şi asupra vieţii bisericeşti a românilor care locuiau aici. La Vad, în apropierea Dejului a existat o mănăstire al cărui ctitor este considerat Ştefan cel Mare şi tot aici şi-a avut sediul Episcopia Vadului. Până în 1550 Episcopia Vadului era considerată ca aparţinând Moldovei şi jurisdicţia ei se întindea peste satele care faceau parte din feudele lui Petru Rareş2. După 1551 teritoriile care au aparţinut domnilor moldoveni au intrat în stăpânirea habsburgilor, dar Episcopia Vadului nu a fost desfiinţată, ea a funcţionat, ca parte integrantă a Mitropoliei ortodoxe a Transilvaniei, până în 1651.
Influenţa habsburgică tot mai mare, începând cu sfârşitul secolului XVII-lea în Transilvania, a făcut ca odată cu aceasta să crească şi presiunea catolicilor asupra populaţiei româneşti din zonă de a trece la religia catolică.
După 1698-1701, când o parte din clerul şi credincioşi ortodocşi români au trecut, după multe presiuni şi promisiuni, la cultul greco-catolic prin acceptarea „unirii cu biserica Romei”, biserica ortodoxă a românilor transilvăneni a rămas fără conducători timp de 6 decenii. Chiar dacă marea masă a credincioşilor a rămas în credinţa lor ortodoxă, autorităţile i- au considerat ’’uniţi” pe toţi românii atât preoţi cât şi credincioşi. în deceniul 6 al secolului XVII, dezamăgiţi de faptul că ’’unirea cu biserica Romei” nu le-a adus privilegiile promise, mulţi dintre românii greco-catolici au revenit la credinţa ortodoxă. Abia în 1761 împărăteasa Maria Tereza, silită de amploarea mişcărilor populare de apărare a ortodoxiei conduse de Sofronie, a acceptat numirea unui episcop pentru românii ortodocşi în persoana sârbului Dionisie Novacovici4. Tot în acest an, din dispoziţia generalului Bukov, s-au efectuat 2 conscripţii confesionale, una de către oficialităţi şi alta de protopopii greco-catolici. Exactitatea datelor referitoare la numărul credincioşilor ortodocşi consemnaţi în aceste conscripţii este pusă la îndoială de majoritatea istoricilor.
În zona Bistriţei, trecerea la unire a dezechilibrat proporţia confesională dintre preoţi, biserici şi credincioşi. Potrivit conscripţiei Bucov6, preoţii erau în marea lor majoritate greco- catolici dar credincioşii au rămas ortodocşi cu biserici cu tot.
Localitatea | uniţi | neuniţi | ||||
preoţi | familii | biserici | preoţi | familii | biserici | |
| Chiochiş | 1 | 2 | – | – | 67 | 1 |
| Chintelnic | 2 | – | – | – | 100 | 1 |
| Şieu-Sfântu | 2 | 1 | – | – | 68 | 1 |
| Caila | 3 | 1 | – | – | 106 | 1 |
| Blăjenii de Jos | 2 | 2 | – | 1 | 70 | 1 |
Localitatea | uniţi | neuniţi | ||||
preoţi | familii | biserici | preoţi | familii | biserici | |
| Chiochiş | 1 | 2 | – | – | 67 | 1 |
| Chintelnic | 2 | – | – | – | 100 | 1 |
| Şieu-Sfântu | 2 | 1 | – | – | 68 | 1 |
| Caila | 3 | 1 | – | – | 106 | 1 |
| Blăjenii de Jos | 2 | 2 | – | 1 | 70 | 1 |
Este evident că acei 2-3 preoţi greco-catolici existenţi la acea dată într-o comunitate nu puteau păstori 1 sau 2 familii trecute la „unire”, în timp ce masa credincioşilor, rămaşi la ortodoxie cu biserici cu tot, nu aveau nici un preot.
Evoluţia evenimentelor va dovedi că trecerea la „unire” a preoţilor a fost formală. Este recunoscut faptul că credincioşii, în marea lor majoritate, nu cunoşteau deosebirile dintre ritul greco-catolic şi cel ortodox şi de cele mai multe ori nici faptul că preoţii lor trecuseră la „unire” pentru a beneficia de privilegiile promise clerului greco-catolic cu ocazia semnării actului de „unire”.
Frământările religioase au încetat abia după decretele de toleranţă din 13 iulie 1759 şi 6 noiembrie 1762 date de curtea imperială, care interziceau asuprirea pe motive religioase şi limitau prozelitismul catolic. Edictele de toleranţă au creat cadrul legal în care a fost posibilă refacerea ierarhiei Episcopiei ortodoxe a Transilvaniei cu sediul la Sibiu. Episcopul Dionisie Novacovici procedează la reconfirmarea preoţilor „vechi” şi hirotonisirea celor „noi”, la conscrierea credincioşilor şi reorganizarea protopopiatelor. Din anul 1767 se păstrează cea mai veche statistică a clerului ortodox din Transilvania, întocmită de episcopul Dionisie Novacovici . In această statistică figurează 1224 preoţi ortodocşi împărţiţi în 44 de protopopiate printre care nu se regăseşte protopopiatul Bistriţei (sau al Bârgăului). Majoritatea parohiilor care apar în componenţa Protopopiatului ortodox al Bistriţei după 1786, aparţineau în anul 1767 de Protopopiatul ortodox Sic : Sfântu, Bidiu, Batin, Chintelnic, Chiraleş, Caila, Blăjenii de sus, Blăjenii de Jos, Galaţii Bistriţei, Bârla, Josenii Bârgăului, Rusul Bârgăului, Bistriţa Bârgăului, Prundul Bârgăului.
Presiunile exercitate de autorităţi asupra populaţiei române ortodoxe din zona Bistriţei de a trece la catolicism s-au intensificat odată cu înfiinţarea Regimentului 2 românesc de graniţă, când s-a pus condiţia ca toţi grănicerii să treacă la religia greco-catolică. Organizarea Regimentului s-a făcut în două etape : în anul 1762 au fost militarizate comunele grănicereşti de pe valea Someşului şi a Şieului iar în anul 1783 au fost militarizate şi comunele de pe Valea Bârgăului . O bună parte a satelor de pe valea Bârgăului, deşi au fost militarizate, au reuşit să- şi menţină religia ortodoxă. Acest lucru a fost posibil datorită opoziţiei ferme a ortodocşilor de a trece la religia greco-catolică, conjugată cu nevoia Curţii de la Viena de a securiza calea de acces spre Bucovina, prin Valea Bârgăului – Pasul Tihuţa. Totodată exista o nevoie imediată de efective militare mărite pentru războaiele în care Imperiul habsburgic se angajase.
În ansamblul instituţional al Regimentului de graniţă, biserica avea rolul ei bine conturat în : educaţia credincioşilor, respectarea regulilor morale, controlul şi înregistrarea căsătoriilor, naşterilor şi morţilor. Având în vedere că majoritatea grănicerilor erau greco- catolici, rolul vicarului, care conducea preoţii şi slujbaşii uniţi din întregul district, era mult mai însemnat decât al protopopului ortodox.
La începutul anului 1786 episcopul Ghedeon Nichitici a făcut o nouă arondare a eparhiei, pe care a împărţit-o în 31 de protopopiate, cu 981 de parohii. Este foarte probabil ca în urma acestei reorganizări să fi luat fiinţă Protopopiatul ortodox al Bistriţei cu sediul în Bârgău. Tot acum episcopul a expediat către parohii formulare-tip de matricole de stare civilă. Un astfel de registru din anul 1786 se păstrează de la Oficiul parohial ortodox Josenii Bârgăului şi este cel mai vechi document păstrat din zona de competenţă a Protopopiatului ortodox al Bistriţei.
Protopopiatul ortodox, la acea dată, avea în subordine nu numai credincioşi din localităţi grănicereşti de pe Valea Bârgăului (români în comunităţi compact ortodoxe sau mixte de ortodocşi şi greco-catolici) ci şi parohii din afara Regimentului de graniţă (compact ortodoxe sau împreună cu alte confesiuni sau naţionalităţi).
Cele mai vechi documente păstrate în fondul Protopopiatului ortodox român al Bistriţei sunt din anul 1789 . Ele poartă semnătura lui Ştefan Popovici ca „protopop neunit în Borgo’’’’ sau ca „protopop, asesor cinstitului Consistoriu neunif”. Nu există informaţii referitoare la sediul protopopiatului în această perioadă şi nici dacă protopopul Ştefan Popovici era de pe aceste locuri sau a fost adus din altă parte a Transilvaniei, ştim însă că în anţil 1791 acesta a fost strămutat de aici la conducerea Protopopiatului ortodox al Ugri (Ogra) cu sediul în Deag.
Dovada certă a faptului că în anul 1786 Protopopiatul ortodox al Bistriţei exista, se află într-un document din anul 1798 referitor la plata restantă a „sidoxiei”* pe anii 1786-1790. Documentul, semnat de preoţii din întregul protopopiat al Bistriţei, dovedeşte faptul că Ştefan Popovici ar fi colectat, în anul 1791, sumele de la fiecare preot din Protopopiatul ortodox al Bistriţei”. Acest document ne furnizează informaţii despre parohiile care intrau în componenţa protopopiatului ortodox al Bistriţei în anul 1786 şi o parte din preoţii care slujeau în ele : Mijlocenii Bârgăului (Mijloceni), Josenii Bârgăului (Joseni), Susenii Bârgăului (Suseni), Prundu Bârgăului (Prund), Bistriţa Bârgăului (Bistriţa), Rusu Bârgăului (Rus), Chintelnic, Nuşeni (Apa Nuşfalău), Enciu, Simioneşti (Şimotelnic), Viile Tecii (Iuda), Buduş, Bârla, Geaca, Batin, Bidiu, Caila, Blăjenii de Sus (Braşfalăul de Sus), Cuşma, Vătava (Râpa de Sus), Buneşti (Siplac), Galaţii Bistriţei (Galaţ).
Prima menţiune a unui protopop ca destinatar al circularelor episcopale, cu titulatură şi sediu specificate clar, este din anul 1792, când este pomenit: „Iacob Buzdugprotopop neunit al Bistriţei – la Rus Borgo”. Interesant este faptul că expeditorul acestor circulare este tocmai fostul protopop al Bistriţei, Ştefan Popovici, care semnează documentele ca „interimalprezeş” (înlocuitor) al episcopului Gerasim Adamovici până în luna iunie a anului 1792.
Însăşi denumirea protopopiatului în documente nu este unitară. în majoritatea documentelor acesta apare ca Protopopiat neunit a Bistriţei, dar întâlnim uneori şi denumirea de Protopopiat neunit al Bârgăului, probabil din cauza faptului că sediul acestuia s-a aflat, l-a începuturile lui, în Valea Bârgăului.
Începând cu anul 1793 avem rapoarte periodice expediate către episcopie cuprinzând date despre personalul şi parohiile protopopiatului ortodox al Bistriţei şi statistici cu numărul botezaţilor, cununaţilor şi morţilor în fiecare parohie.
Nucleul Protopopiatului îl forma Valea Bârgăului. Sediul protopopiatului a rămas mulţi ani în această vale, mutându-se de la o localitate la alta în funcţie de parohia unde slujea ca preot protopopul, înainte de a fi numit la conducerea protopopiatului. Parohiile care formau structura protopopiatului nu erau dintr-o zonă geografică compactă. Ele erau distribuite pe teritoriile corespunzătoare actualelor judeţe Bistriţa-Năsăud, Cluj sau Mureş.
Potrivit documentelor din fondul Protopopiatul ortodox român Bistriţei, între 1793- 1804 protopopiatul avea în subordine următoarele parohii : l)Rusu Bârgăului (Rus Borgo), 2)Josenii Bârgăului (Joseni), 3)Mijlocenii Bârgăului (Mijloceni) 4)Susenii Bârgăului (Suseni), 5)Prundu Bârgăului (Prund), 6)Bistriţa Bârgăului (Bistriţa), 7)Cuşma, 8)Buduş (Buduşul),
9) Simioneşti (Şimotelnic), 10)Bârla, 11 )Şieu (Şieul Mare), 12)Vătava – jud.Mureş (Râpa de Sus), 13)Buneşti – jud. Cluj (Siplacul), 14)Viile Tecii (Iuda), 15)Galaţii Bistriţei (Gălaţ),
16) Chiochiş (Cheucheşul), 17)Geaca – jud. Cluj, 18)Nuşeni (Apa Nuşfalău), 19)Batin – jud. Cluj (Batinul), 20)Pădureni – jud. Cluj (Pădurenii), 21)Braniştea (Arpaşteu), 22)Bidiu, 23)Enciu, 24)Chintelnic, 25)Sfântu, 26)Blăjenii de Sus (Braşfalăul de Sus), 27)Blăjenii de Jos (Braşfalăul de Jos), 28)Caila12.
Documentele aceluiaşi fond arată că în perioada 1814-1825 structura protopopiatului a fost următoarea : l)Rusu Bârgăului (Rus Borgo), cu filiile Iad – şi Dorolea 2)Josenii Bârgăului (Joseni), 3)Mijlocenii Bârgăului (Mijloceni) , 4)Susenii Bârgăului (Suseni), 5)Prundu Bârgăului (Prund), 6)Bistriţa Bârgăului (Bistriţa), 7)Cuşma, 8)Buduş, 9) Simioneşti,
10) Budacu Săsesc, ll)Bârla, 12)Şieu, 13)Galaţii Bistriţei, 14)Chiochiş, l5)Geaca, 16)Bidiu, 17) Enciu, 18)Chintelnic,19)Sfântu, 20)Blăjenii de Sus cu filia Sigmir, 21)Tărpiu, 22)Blăjenii de Jos, 23)Caila, 24) Băgaciu – jud. Cluj (Bogaci), 25) Bonţida – jud. Cluj, 26) Diviciorii Mari cu filia Diviciorii Mici , 27) Sic – jud. Cluj, 28)Orheiul Bistriţei cu filia Sâniacob. Faţă de arondarea din perioada 1793-1814 nu mai sunt menţionate localităţile Râpa de Sus, Siplacul, Iuda, Nuşeni, Batin, Pădureni, Branişte şi apar în plus Băgaciu, Bonţida, Diviciorii Mari, Sic, Orheiul Bistriţei ca parohii şi Iad, Dorolea Sigmir, Diviciorii Mici şi Sîniacob ca filii13. Potrivit unei statistici din anul 1838, aria de competenţă a protopopiatului s-a restrâns la 25 de parohii toate situate în jurul Bistriţei14 :
Comitatul | Nr. crt. | Parohia sau filia | Preot |
1 | Rusul Bârgăului | Teodor Buzdug | |
2 | Josenii Bârgăului | Vasile Şuteu | |
Regimentul de graniţă | 3 | Mijlocenii Bârgăului | Terente Bogat |
4 | Susenii Bârgăului | Ioan Flămând | |
5 | Prundu Bârgăului | Daniel Bogat | |
6 | Bistriţa Bârgăului | Vasile Pavel | |
Districtul Bistriţei | 7 | Livezile | Teodor Buzdug |
Dorolea |
Comitatul | Nr.crt. | Parohia sau filia | Preot |
Comitatul Doboca | 8 | Budacu de Sus | Teodor Popovici |
Orheiu Bistritei | |||
9 | Simioneşti | Ştefan Mora | |
Districtul Bistritei | Budacu de Jos | ||
Comitatul Doboca | 10 | Şieu | Teodor Câmpan |
Bârla | |||
Comitatul Cluj | 11 | Viile Tecii | Toma Rus |
Districtul Bistritei | Dipşa | ||
Comitatul Doboca | 12 | Galaţii Bistritei | Grigore Brici |
| 13 | Chintelnic | Vasile Sigmirean | |
| 14 | Sfântu | Ioan Mora | |
| 15 | Caila | Simion Sigmirean | |
| 16 | Blăjenii de Sus | Ioan Chifa | |
| 17 | Blăjenii de Jos | Teodor Popovici | |
Districtul Bistriţei | Tărpiu | ||
Sigmir | |||
Comitatul Doboca | 18 | Cuşma | Toader Hasnaş |
Această structură s-a păstrat în linii mari cam aceeaşi până în jurul anului 1900 când la acestea vor fi adăugate parohiile ortodoxe din oraşele Bistriţa şi Năsăud ca parohii nou înfiinţate. în Năsăud exista o numeroasă comunitate greco-catolică, aici era sediul Vicariatului greco-catolic al Rodnei. Nucleul parohiei s-a format în jurul elevilor ortodocşi ai Liceului G. Coşbuc veniţi din alte localităţi şi al celor stabiliţi în Năsăud prin căsătoria cu localnici greco- catolici. Organizarea parohiei a început în anul 1893 şi este legată de numele preotului profesor Grigore Pletosu, viitorul protopop, care era şi catihetul elevilor ortodocşi de la Liceul G. Coşbuc .
Credincioşii ortodocşi din cetatea Bistriţei s-au constituit în parohie de sine stătătoare în anul 1898. Numărul lor era redus, 11 credincioşi în anul 1857 şi 76 în anul 1880 , datorită opoziţiei saşilor care nu au permis românilor să se stabilească în oraş. Intenţia organizării lor şi a mutării aici a sediului protopopiatului a existat încă din anul numirii lui Simion Monda ca protopop ortodox al Bistriţei. Mitropolitul Miron Romanul, în actul de numire a protopopului, declara : „Se vor pune la cale în curând pregătiri pentru formarea unei parohii ortodoxe în Bistriţa, care să fie centrul tractului şi parohie protoprosbiterială; deci îndată ce se va forma această parohie, protopreshiterul tractual va trebui necondiţionat să se mute cu locuinţa sa în oraşul Bistriţa, ca totodată paroh local.[…] Din incidentul acestei alegeri şi denumiri m-am aflat îndemnat a dărui mai sus numitului presbiter încă de acum titlul de paroh al Bistriţei. ”18 începând cu anul 1885 şedinţele sinodului protopopesc s-au ţinut în oraşul Bistriţei la hotelul Saling într-o cameră închiriată. Cu toate că au depus eforturi de a transpune în practică acest deziderat, protopopii Simion Monda şi Vasile Bălan nu au reuşit să mute sediul protopopiatului aici din lipsa fondurilor necesare19. Abia odată cu numirea lui Grigore Pletosu, în anul 1909, la conducerea Protopopiatului ortodox român şi a Oficiului parohial ortodox român a Bistriţei, sediul protopopiatului s-a mutat în oraşul Bistriţa.
În anul 1919, când a fost înfiinţată Episcopia ortodoxă a Clujului, Protopopiatul ortodox al Bistriţei a intrat în subordonarea acesteia. După trecerea forţată a parohiilor şi preoţilor greco-catolici, în baza Decretului nr. 358 din 1 decembrie 1948, la religia ortodoxă, numărul parohiilor din protopopiat s-a mărit, iar structura lui s-a modificat. Protopopiatul a fost reorganizat succesiv pe baza noilor structuri administrative create : a plaselor, a raioanelor iar mai târziu pe cea a judeţelor, până la forma actuală.
Lista protopopilor între 1789 şi 1953 pentru Protopopiatul Bistriţei cu precizarea sediului, aşa cum reiese ea din documentele fondului, este următoarea :
1) Ştefan Popovici (1789*- 1791) – sediul nu se cunoaşte
2) Iacob Buzdug (1791 – 1800) – Rusu Bârgăului
3) Alexandru Buzdug (1801 – 1830) – Rusu Bârgăului
4) Terente Bogat (1830- 1855) – Mijlocenii Bârgăului
5) Teodor Buzdug (1856- 1875) – Rusu Bârgăului
6) Ion Buzdug (1876- 1884) – Josenii Bârgăului
7) Simion Monda (1884- 1907) – Bistriţa Bârgăului
8) Vasile Bălan (1907- 1909) – Blăjenii de Jos
9) Grigore Pletosu (1909-1934) – Bistriţa
10) Victor Mureşan (1934- 1948) – Bistriţa
11) Zagrai Gheorghe (1949- 1952) – Bistriţa
12) Pop Ioan (1952- 195$) – Bistriţa
Informaţii referitoare la drepturile şi obligaţiile protopopilor ortodocşi sau uniţi există în lucrările profesorului unit de la Blaj Petru Maior (c. 1756-1821), Istoria Bisericii românilor şi Protopapadichia adică puterea, drepturile sau privilegioanele protopopilor celor româneşti în Ardeal rămasă în manuscris.
Protopopii erau numiţi de episcop. Ei se bucurau de drepturi mai largi decât preoţii parohi, având şi o situaţie materială satisfăcătoare. Erau obligaţi să urmărească conduita morală, cunoştinţele religioase şi felul în care îşi îndeplineau îndatoririle faţă de biserică preoţii şi credincioşii protopopiatului pe care îl conduceau. în cazul în care existau abateri de la principiile morale, trebuiau să hotărască pedepsele cuvenite păcătoşilor. Tot protopopii făceau recomandările pentru „hirotonire” , instalau pe preoţi în parohii şi inspectau periodic parohiile în aşa numitele „vizitaţiuni canonice”.
În „cauzele cele de căsătorie” dădeau „cărţi de cununie” fără de care nici un preot nu putea oficia căsătorii, fiind oprite căsătoriile între rude, sub limita de vârstă sau prin răpiri de fete. Divorţurile („deschilinirile”) le pronunţa tot protopopul, asistat de câţiva „asesori” din rândul preoţilor care formau aşa numitul „scaun protopopesc”. în Protopopiatul Bistriţei, pentru localităţile aflate pe teritoriul Regimentului de graniţă, toate problemele de stare civilă erau controlate şi de autoritatea militară.
Spre deosebire de preoţi, mai ales cei ortodocşi, care uneori abia ştiau să scrie, protopopii aveau cunoştinţe solide dobândite în familie şi în şcoală. De multe ori funcţia se transmitea din tată în fiu. Preoţii trebuiau să achite protopopului diverse taxe : de instalare, o „dajdie” anuală şi numeroase daruri în natură. Preoţii ortodocşi, spre deosebire de cei uniţi care erau scutiţi, plăteau toate dările către stat, ca şi restul credincioşilor ţării. Majoritatea parohiilor aveau „sesii parohiale” şi credincioşii ofereau preotului „stole” pentru slujbele săvârşite.
Perioada în care Andrei Şaguna (1848-1873) s-a aflat la conducerea Bisericii ortodoxe române din Transilvania a însemnat un moment de cotitură pentru organizarea instituţiei. Cu ocazia numirii vicarului Andrei Şaguna la conducerea Episcopiei ortodoxe române de la Sibiu, protopopul Bistriţei Terente Bogat i-a trimis, în data de 4 martie 1848, o scrisoare de felicitare în care îi urează : „Prea plecat, din inimă poftesc ca Atotoputernicul prin darul său, să învrednicească pe pre luminată Măria Ta întro neschimbată şi îndelungată viaţă, spre mângâierea şi povăţuirea norodului lui Dumnezeu”2′. Cea mai mare realizarea a lui a fost restaurarea vechii Mitropolii a Ardealului. în 12/24 decembrie 1864, împăratul Francisc Iosif a aprobat ridicarea Episcopie ortodoxe a Transilvaniei la rang de Mitropolie. A fost elaborat în anul 1868 şi aprobat de împărat în anul 1869, un Statut Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania. Statutul prevedea că în toate cele trei unităţi administrative bisericeşti : parohia, protopopiatul şi eparhia, trebuiau să se respecte principiul sinodalităţii, adică al colaborării între clerici (1/3) şi mireni (2/3) la conducerea afacerilor bisericeşti.
Problemele fiecărei parohii erau conduse de sinodul parohial format din 3 membrii marcanţi ai parohiei, care alegea „comitetul parohial” ca organ executiv, pe preoţii parohi şi pe învăţătorii şcolilor poporale parohiale. Mai multe parohii formau un protopopiat condus de un protopop, ajutat de „sinodul protopopesc” şi de „comitetul” acestui sinod, amândouă formate din 1/3 preoţi şi 2/3 mireni. în anul 1869 au fost alese comitetele parohiale pentru toate parohiile protopopiatului, a avut loc şedinţa de constituirea a sinodului , comitetului şi epitropiei protopopeşti şi au fost desemnaţi membrii senatului şcolar districtual .
„La români, ca şi la toate popoarele, avem să căutăm începuturile şcoalei şi al instrucţiunii în biserică” . Una din cele mai însemnate atribuţii ale protopopului, ca reprezentant al bisericii ortodoxe în zona lui de competenţă, a fost aceea de a determina comunităţile să plătească, pe bază de contract, învăţători şi să construiască şcoli. Dacă în anul 1825, dintre toate localităţile protopopiatului care nu făceau parte din Regimentul de graniţă, doar localităţile Galaţii Bistriţei şi Bonţida aveau şcoli , prin intervenţia directă a protopopului, situaţia s-a îmbunătăţit în următorii ani. Cea mai veche informaţie referitoare la stadiul învăţământului şi eforturile de a înfiinţa şcoli în localităţile ortodoxe din zona Bistriţei se păstrează într-un raport al protopopului Terente Bogat către directorul şcolilor neunite din Sibiu, din data de 25 aprilie 1832 (Anexa 1). în adresa de însoţire a raportului protopopul spune : „ Minten după primirea acestei porunci la 2 martie a.c. am ieşit prin satele protopopiatului acestuia şi chemând obştile înainte, pe unele locuri am aflat sărăcie şi nevoie mare, cât nice întrun chip n-am putut pleca norodul spre a ţine dascăl pentru învăţătura tineretului şi a rădica şcoale. Dară totuşi şi acolo am încărcat datorie parohilor ca necurmat în toate duminicile şi sărbătorile să facă catehizaţie tineretului. In alte sate m-am străduit şi am aşăzat dascăl, i-am făcut simbrie. Simbria nu s-au pus întrun chip foarte la toţi dascălii, pentru că unele obşti sunt mai sărace. Am alcătuit contracturi, întărindu-le cu iscălitură.”
Situaţia învăţământului nu era similară pe toată întinderea protopopiatului. Pe Valea Bârgăului, la acea dată existau şcoli înfiinţate la iniţiativa Regimentului de graniţă şi susţinute financiar din banii adunaţi de la grăniceri. în celelalte parohii unele obşti erau prea mici sau prea sărace pentru a susţine financiar şcoala şi învăţătorul, dar altele aveau atât învăţător cât şi şcoală. Toţi învăţătorii era îndrumaţi de către protopop să urmeze cursul de Norme de 6 luni de la Sibiu.
După 1858 şcolile comunale au fost transformate în şcoli confesionale sub conducerea ordinariatului ortodox de la Sibiu. In Statutul Organic al Bisericii ortodoxe din Transilvania, aprobat în anul 1869, era legiferată organizarea şcolilor comunale, care rămâneau sub îndrumarea bisericii. învăţătorul fiecărei şcoli era ales de „sinodul parohial”, preotul paroh era directorul şcolii, protopopul era „inspector” al şcolilor din protopopiatul său, iar episcopul era „ inspector suprem” al tuturor şcolilor din eparhie . Aceste şcoli, unde instrucţia se facea în limba română, sprijinite de biserică, au fost garantul păstrării fiinţei naţionale şi a ridicării unei mase de intelectuali români. în anul 1886 fondurile şcolare comunale, gestionate până la acea dată de comitetele şcolare comunale, au fost predate pentru administrare Mitropoliei ortodoxe de la Sibiu . Dependenţa învăţământului sătesc de organele bisericeşti s-a păstrat până în anul 1918 când statul român a preluat administrarea învăţământului elementar.
Relaţia cu biserica greco-catolică a variat în funcţie de interesele comune existente la un moment dat, de contextul istoric, de situaţiile particulare care s-au ivit şi de personalitatea reprezentanţilor celor două biserici româneşti locale. Ca autoritate supremă a celor două culte pe teritoriul actualului judeţ Bistriţa-Năsăud au funcţionat două instituţii : Vicariatul greco- catolic al Rodnei şi Protopopiatul ortodox al Bistriţei. între conducătorii celor două instituţii a existat o permanentă colaborare în domeniul învăţământului, al luptei pentru recâştigarea fondurilor grănicereşti şi pentru recunoaşterea drepturilor naţiunii române. îndeosebi în perioada în care la conducerea Vicariatului Rodnei s-a aflat Ioan Marian, relaţiile au fost cordiale şi fructuoase. S-a păstrat o bogată corespondenţă din această perioadă referitoare la măsuri comune pentru îmbunătăţirea calităţii învăţământului, penalizarea învăţătorilor necorespunzători şi instruirea lor, alegerea elevilor merituoşi pentru a urma cursurile şcolile superioare.
Relaţiile conflictuale erau generate de trecerile de la o religie la alta, de oficierea de botezuri, căsătorii sau înmormântări de către preoţii ortodocşi sau greco-catolici pentru credincioşi aparţinând celeilalte confesiuni.
Schimbările de confesiune s-au lacut în ambele sensuri, însă începând cu a doua jumătate a secolului XIX au predominat trecerile de la religia greco-catolică la cea ortodoxă. Au existat cazuri de treceri individuale sau a unor comunităţi întregi. De cele mai multe ori trecerea unei comunităţi se iacea cu preot cu tot, cum s-a întâmplat în anul 1889 când 210 credincioşi greco-catolici din Bârla şi 112 credincioşi greco-catolici din Prislop au trecut la ortodoxie . Unii preoţi ortodocşi nu au acceptat trecerea la religia greco-catolică odată cu credincioşii lor. în anul 1843 preotul ortodox din Bidiu a rămas, după trecerea la ’’unire” a enoriaşilor lui, „ acum la bătrâneţe… fară putere şi de avere. Meşteşug altul nu am învăţat decât carte şi a lucra pământul, pământul aici şi rău cum este nu ajunge nici armaşilor acestora”. Soluţia era, de cele mai multe ori, căutarea unei parohii în Moldova : „ De aicea nu este departe Bucovina şi Ţara Moldovei, spun cei care au umblat acolo, că mai cu lesne mi-aş putea căpăta aşezământ şi mângâiere întru dorinţa mea. ”
Trecerile individuale la religia ortodoxă erau motivate de interese imediate (căsătoria, obţinerea unei parohii pentru clerici) sau de ajungerea la un nivel intelectual şi de conştiinţă de la care reîntoarcerea la credinţa străbună era o opţiune de suflet (Maria Porcius din Rodna , învăţătorul Ilarion Bozga din Prundu Bârgăului , Néstor Ganea perceptor municipal în Districtul Năsăudului). Néstor Ganea îşi motiva astfel opţiunea de a reveni la credinţa ortodoxă : „Bunul Dumnezeu însă, cu a cărui ajutor mi-am câştigat puţină cultură, care m-au făcut să deosebesc binele de rău […] nu m-au lăsat şi mai departe să vieţuiesc în confesiunea cea rătăcită, şi mi-a poruncit în sufletul meu ca să mă reîntorc. Drept aceea, din convingerea mea proprie neîndemnat de nimeni, nu din interes sau din scopuri ilegale, recunoscând prin aceasta totodată cum că biserica greco orientală […] este confesiunea cea mai bună, m-am hotărât neclintit a trece de la confesiunea greco-catolică la cea a mea originală ortodoxă ”
După Unirea de la 1918, odată cu atingerea dezideratului naţional, au dispărut interesele comune care i-au legat pe reprezentaţii locali ai celor două confesiuni româneşti, lăsând loc unei lupte surde pentru întâietate. Cel mai concludent exemplu este din anul 1933, al comunităţii din Năsăud unde preotul ortodox loan Bunea a intrat în conflict cu Vicariatul greco-catolic al Rodnei şi Primăria oraşului din cauza modului în care erau organizate sărbătorile naţionale în localitate. La solicitarea lui ca serviciile religioase prilejuite de Ziua Eroilor să fie susţinute de ortodocşi ca „biserică dominantă – conform constituţiei”, vicarul greco catolic Titus Mălaiu îi răspunde : „Este o enormitate […] să aplici calificativul , dominant’ atribuit bisericii ortodoxe prin Constituţiune, ca putere de a stăpâni sau comanda peste enoriaşi de alt crez decât cel profesat de ea. De pildă, aici la Năsăud, unde vreţi D- Voastre cu o duzină de enoriaşi să dominaţi o serbare din mii de enoriaşi care profesează alt crez. Denumirea ,dominantă’ se dă bisericii surori în constituţiune, nu pentru a i se crea un drept de imixtiune şi siluire asupra conştiinţelor care nu-i aparţin, ci singur pentru a i-se stabili preponderenţa numerică în statul român, care nu este stat confesional, fiindcă la bazele lui nu stă dogma ortodoxă. Textul constituţional e clar : , Biserica ortodoxă română, fiind religia marii majorităţi a românilor, este biserica dominantă în statul român ’ ”.
Trecerea forţată a parohiilor şi preoţilor greco-catolici, în baza Decretului nr. 358 din 1 decembrie 1948, la religia ortodoxă a generat victime şi resentimente în rândul reprezentaţilor bisericii greco-catolice.
În concluzie documentele păstrate în fondul Protopopiatului Ortodox român aflate în depozitele noastre oferă posibilitatea cercetătorului de a urmări evoluţia instituţiei Protopopiatului român de la înfiinţare până zilele noastre. Documentele reflectă greutăţile de început privitoare la consolidarea acestei instituţii în condiţiile în care aceasta a fost nevoită să- şi desfăşoare activitatea într-o regiune puternic marcată de celelalte religii ale Transilvaniei mai bine organizate decât cea ortodoxă. Documentele reflectă imensele eforturi ale protopopilor locali de a păstra vie fiinţa naţională şi religia ortodoxă. Legătura permanentă cu biserica moldoveană a întreţinut vie flacăra ortodoxiei pe aceste meleaguri. în ciuda tuturor presiunilor de a trece la religia greco-catolică şi a promisiunilor tăcute românilor bistriţeni de habsburgi cu ocazia „unirii” cu biserica Romei sau a înfiinţării Regimentului 2 de graniţă năsăudean, conducătorii bisericii ortodoxe au reuşit să păstreze intactă organizarea şi funcţionarea protopopiatului. în colaborare cu reprezentaţii bisericii surori greco-catolice ei au luptat pentru organizarea învăţământului confesional, redobândirea fondurilor grănicereşti şi au reuşit să îndrume şi să susţină financiar una dintre cele mai vechi şi prestigioase reţele de învăţământ românesc din Transilvania.