Organizarea bisericii ortodoxe române în zona Bistriţei a cunoscut o evoluţie aparte faţă de alte zone ale Transilvaniei, în special datorită particularităţilor administrative ale regiunii în decursul… ultimilor 300 de ani. După cum se ştie, ţinutul Bistriţei a fost colonizat de timpuriu de către regii Ungariei cu o populaţie de origine germană. Alături de aceştia, românii au continuat să coexiste, mai ales în satele de pe Valea Bârgăului, într-o comunitate de sate compact româneşti unde religia ortodoxă s-a păstrat din moşi strămoşi. O dovadă concretă a prezenţei lor pe aceste meleaguri există într-o scrisoare din 14 ianuarie 1568, adresată autorităţilor oraşului Bistriţa, unde se face referire la preoţii ortodocşi din districtul Bistriţei care erau chemaţi la un „sinod” convocat de superintendentului calvin al Transilvaniei . Această acţiune facea parte din măsurile generale din epocă de atragere la Calvinism a românilor ortodocşi din Transilvania.
Elementul românesc de pe meleagurile Bistriţei a găsit în vecinii lor moldoveni un sprijin permanent în apărarea credinţei comune. în vremuri de restrişte preoţii români un fost hirotonisiţi în Moldova, iar unii domni moldoveni au ctitorit aici biserici sau mănăstiri. Ştefan cel Mare şi Petru Rareş au avut drept de stăpânire asupra cetăţii Ciceului, a oraşului ţMstriţa cu peste 50 de sate şi Rodna cu 23 de sate. Stăpânirea acestor domenii de către domnii moldoveni a avut urmări şi asupra vieţii bisericeşti a românilor care locuiau aici. La Vad, în apropierea Dejului a existat o mănăstire al cărui ctitor este considerat Ştefan cel Mare şi tot aici şi-a avut sediul Episcopia Vadului. Până în 1550 Episcopia Vadului era considerată ca aparţinând Moldovei şi jurisdicţia ei se întindea peste satele care faceau parte din feudele lui Petru Rareş2. După 1551 teritoriile care au aparţinut domnilor moldoveni au intrat în stăpânirea habsburgilor, dar Episcopia Vadului nu a fost desfiinţată, ea a funcţionat, ca parte integrantă a Mitropoliei ortodoxe a Transilvaniei, până în 1651.
Influenţa habsburgică tot mai mare, începând cu sfârşitul secolului XVII-lea în Transilvania, a făcut ca odată cu aceasta să crească şi presiunea catolicilor asupra populaţiei româneşti din zonă de a trece la religia catolică.
După 1698-1701, când o parte din clerul şi credincioşi ortodocşi români au trecut, după multe presiuni şi promisiuni, la cultul greco-catolic prin acceptarea „unirii cu biserica Romei”, biserica ortodoxă a românilor transilvăneni a rămas fără conducători timp de 6 decenii. Chiar dacă marea masă a credincioşilor a rămas în credinţa lor ortodoxă, autorităţile i- au considerat ’’uniţi” pe toţi românii atât preoţi cât şi credincioşi. în deceniul 6 al secolului XVII, dezamăgiţi de faptul că ’’unirea cu biserica Romei” nu le-a adus privilegiile promise, mulţi dintre românii greco-catolici au revenit la credinţa ortodoxă. Abia în 1761 împărăteasa Maria Tereza, silită de amploarea mişcărilor populare de apărare a ortodoxiei conduse de Sofronie, a acceptat numirea unui episcop pentru românii ortodocşi în persoana sârbului Dionisie Novacovici4. Tot în acest an, din dispoziţia generalului Bukov, s-au efectuat 2 conscripţii confesionale, una de către oficialităţi şi alta de protopopii greco-catolici. Exactitatea datelor referitoare la numărul credincioşilor ortodocşi consemnaţi în aceste conscripţii este pusă la îndoială de majoritatea istoricilor.