Parohia este situată în partea de jos a pârâului Roşua care se varsă în Şieu înainte de Şintereag, aflându-se într-o zonă coliniară destul de prielnică aşezărilor umane, pe unde trecea, până acum mai bine de un secol, drumul principal de legătură dintre oraşele Bistriţa şi Beclean.
Cel mai vechi document păstrat, în care este consemnat satul Blăjeni (Braşfalău) datează din 21 iunie 1434, fiind în legătură cu nişte pământuri dobândite de proprietarii locali în hotarul satelor Tărpiu şi Dumitra. La această dată, 21 iunie 1434, Conventul de la Cluj-Mănăştur, confirmă diploma Regelui Sigismund din 1434, prin care Nicolae de Şintereag (Şomkerek), Ioan şi Grigore, fiii lui Chereny de Blăjeni, să fie introdus în posesia moşiilor Ţaga (Cheche), Fata, Bucina şi Tehevcheş, care au devenit proprietate.
Populaţia Blăjeniului de Jos se compune în anii 1720-1721 din 22 de gospodării, dintre care 11 iobagi, 6 jeleri, 5 alţii- cu toţii români- şi foloseau circa 230 de iugăre de pământ arabil şi o fâneaţă de 56 de zile de coasă. În anul 1785, trăiau 504 persoane, iar în 1850, din 541 de locuitori, 462 erau români, 79 maghiari, 18 saşi, 42 alte etnii.
Numirea veche a satului a fost Braşfalăul de Jos. Cândva, pe acest teritoriu ar fi locuit saşii, fiindcă pe locul unde este astăzi edificiul şcolii elementare, ar fi fost cimitir, după cum rezultă din osemintele omeneşti, desigur ale saşilor, fiindcă numirea satului a fost Blasendorf, de unde a primit numirea mai târziu în româneşte de Braşfalăul de Jos şi mai târziu numirea de Blăjenii de Jos.
După datele şi scriptele găsite în parohia Blăjenii de Jos, clădirea fostei biserici vechi poartă data sigură care s-a putut găsi şi care este antimisul, care datează din anul 1768, data sfinţirii probabile, realizată de Dionisie Novacovici, Episcopul Budei.
Românii de pe aceste meleaguri în vechime au fost iobagi şi slugi pe moşiile grofeşti, existând aici trei moşii grofeşti, una cu sediul în castelul cumpărat de notarul Gavriil Puica, fosta proprietate a grofului Teleki, alta a fost moşia unde astăzi este proprietatea familiei Ioan Ciuzan, moşia grofului Cserey Isidor şi alta pe proprietatea familiei lui Ioan Rus.
Prin muncă şi hărnicie, românii au ajuns încetul cu încetul, proprietari pe aceste moşii. Prin reforma agrară, înfăptuită după primul război mondial, românii au fost împropietăriţi, apoi prin libertatea naţională câştigată, după acest război, când Transilvania-Ardealul se alipeşte de patria mamă, formându-se România Mare şi scuturându-se de sub stăpânirea austro-ungară. În măsura în care au primit drepturi, românii, zi cu zi, şi-au format gospodării, ieşind din sărăcie şi mizerie. Unii, ca să-şi poată cumpăra pământ, au plecat în America, şi mai târziu, alţii au plecat la Bucureşti, venind cu banii agonisiţi şi şi-au făcut gospodării frumoase.
Biserica veche cu hramul Sfinţii Arhangheli a fost clădită în jurul anului 1768, prin contribuţia credincioşilor, după cum reiese din data scrisă pe acel antimis, sfinţit de Episcopul Dionisie Novacovici. Biserica a fost zidită din cărămidă şi a fost acoperită cu şindrilă, stilul fiind al bisericilor vechi romanice. În decursul timpului s-au făcut reparaţii la biserică, fiind slabă şi necorespunzătoare. Încă din anul 1909 s-au făcut încercări de a se edifica un nou locaş de închinare, de slujire pentru credincioşii din sat – vechi credincioşi ortodocşi, statornici în credinţa moşilor şi străbunilor, nefiind dezbinaţi şi atraşi de propaganda uniaţiei cu catolicismul apusean.
S-au format mai multe fonduri: Fondul învierii; Fondul Ecaterina Pavlea; Fondul Viersul Chemării; Fondul Junimei; Mai apoi “fondul americanilor”, sume de bani importante care au fost jefuite de oameni de rea credinţă şi care au adus daune mari Bisericii, făcute în mod necinstit (aproximativ prin anul 1926).
Evenimentele politice ale anului 1944 au fost nefavorabile începerii construcţiei unei biserici noi, aşa cum un impediment l-a constituit şi scăderea valorii banilor din 1946-1947 (inflaţia), precum şi stabilizarea leului.
Vin vremurile democraţiei populare şi apoi vremuri de dictatură comunistă, în care nici nu se putea discuta despre zidirea vreunei biserici noi, dar cu toate aceste greutăţi, între anii 1986-1992, sub păstorirea preotului I.Vasile Vultur şi prin eforturile supraomeneşti a jertfelnicilor şi bunilor credincioşi cu familiile lor şi jertfa slujitorului, energicului prim-corator Vasile Runcan şi familiei sale, se reuşeşte a se înălţa, spre lauda şi preaslăvirea Bunului Dumnezeu, actuala sfântă biserică, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului fiind I.P.S. Teofil Herineanu.
Biserica este construită sub formă de navă, din beton şi cărămidă, acoperită cu tablă zincată. În interior este împodobită cu o frumoasă pictură în tehnica frescă şi cu mobilier din lemn de stejar sculptat, având bucuria sufletească de a o sfinţi la data de 30 august 1992, după revoluţia din decembrie 1989, de către P.S.dr. Irineu Pop-Bistriţeanul – Episcop Vicar al Clujului, înconjurat de un frumos sobor de preoţi.
preot paroh, Anchidim Fetinca
Parohia Blăjenii de Jos, având hramul bisericii: „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”; construită în anii 1986-1992; cu pictură în tehnica frescă, executată de către pictorul Simion Seserman; cu un număr de 260 credincioși; preot paroh Anchidim Fetinca.
Date biografice: Pr. Anchidim Fetinca, s-a născut în data de 02.06.1988, în mun. Năsăud, jud. Bistrița-Năsăud.
Studii:
-Seminarul Teologic Orotodox din Baia Mare, promoția 2008;
-Facultatea de Teologie Ortodoxă din Baia Mare, promoția 2012.
Hirotonit preot de către IPS Mitropolit Andrei, în data de 21.10.2011, pentru parohia Sic protopopiatul Gherla, jud. Cluj, unde a activat până la data de 31.11.2016, când a fost transferat la parohia Blăjenii de Jos, protopopiatul Bistrița, jud. Bistrița-Năsăud.